Jurnalul meu public

Despre pizde si obiceiuri (scurte observatii-trei la numar)

2008-08-25T03:36:00.000-07:00

Dintr-un motiv anume, toate fetele cu care am avut o legatura cat de cat emotionala (dupa posibilitati) s-au facut bune mar dupa despartire ( fapt constatat cu prilejul unor intalniri accidentale). Nu cred ca e un caz particular. Cred ca asa fac toate. Vor sa se razbune pe porcul care a dat bir cu fugitii si se fac bune prin felurite mijloace intre care numaram sala de sport si regimurile plafar pe baza de laxative. Fireste ca lovitura de gratie nu are loc intotdeauna intrucat porcul, dupa cum s-ar fi asteptat o persoana lucida, nu mai e de gasit. Intre timp isi uita sopul dar deprind obiceiul de a se ingrijii si raman bune. De unde deduc eu ca pizdele alea naspa de pe strada nu au fost abandonate niciodata, prin urmare sunt multumite sentimental, ceea ce iata , nu e bine. De unde si vorba, daca ii dai nas lu' Ivan, se suie pe divan. Si nu mai vrea sa plece. Concluzia: vrei o pizda buna pe care sa ti-o futa altu? Da-i papucii.

Randurile ce urmeaza nu vin din rautate, ci din compasiune si sunt cu recomandare catre o anumita categorie de domnisoare care, daca ar lua aminte, zic eu ca ar beneficia pe termen lung. Ma refer la acele domnisoare care apeleaza cu iscusinta la toate mijloacele trebuincioase pentru a constitui in chip vadit o imagine de manechin. Aparent, ideea nu este una rea, cu atat mai mult cu cat rezultatele se vad repejor, in jurul dansei strangandu-se un contingent variat de admiratori de unde se poate alege. Pe termen lung insa, lucrurile ies prost, iar pentru marea majoritate a gastelor, treaba e un mister. Sa va luminez. Problema deriva din faptul ca imaginea de femeie fatala merge mana in mana cu aratatul de piele, iar in mintea pretendentului ia nastere ideea ca, cum ar spune englejii, what you see is what you get. Dar mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa se intample si treaba aia rusinoasa, unde chiar ramai in pizda goala. Ansamblul de hainele scumpe se desira pe podea, mirosul de traspiratie ia loc parfumului scump, tencuiala de pe figura cade, tatisoarele revin la pozitia initiala dupa lepadarea de push-up, mai scadem cinsprezece centimetrii de picioare dupa descaltare si iata o persoana noua. Pai nu te miri? Astfel, dupa cum va puteti da si singure seama, apare un constrast daunator intre ceea ce ar fi trebuit sa fie ( dupa cum s-a prezentat marfa la intalniri) si ceea ce este de fapt. Chiar si in cazul in care ceea ce este de fapt este in regula, tot nu va fi bine, intrucat asteptarile sunt, se intelege, conforme cu imaginea de dinainte, adica mai mari. Vorba se raspandeste si pa si pularevedere. Este?

Un alt obicei des intalnit la tinerele nimfe este facerea de anturaj cu fiinte asemanatoare in chip si cuget. Un vechi si bun prieten sustine ca mai periculoasa decat o femeie nebuna este o femeie cu prietene, iar eu subscriu, in baza experientei dobandite. Problema este usor de depistat dar imposibil de rezolvat. Femeile, in general, nu sunt capabile de gandire analitica de unele singure; au nevoie de grup. Comform cu proverbul "cate capete atatea pareri", cam orice dezbatere intre femei devine un talmes balmes chiar daca pleaca de la premise rationale. Unde mai pui ca in orice grup exista o fatuca proaspat abandonata care e de parere ca toti barbatii sunt niste imbecili. In asemenea situatie, fata pleaca cu o idee si se intoarce cu alta. O singura solutie intrevad, dar nu este la indemana oricum. Cine vrea sa scape din aceasta porcarie, trebuie sa se faca placut in cercul respectiv de fete, si cel mai simplu ar fi sa le futa pe toate. Pam-pam!

Baietii buni se duc in rai...

2008-08-22T01:51:00.000-07:00

Atunci cand am aprins prima tigara, un orologiu gotic anunta sfarsitul zilei, dar oamenii nu se grabeau, ba dimpotriva. Am avut nevoie de ceva curaj ca sa ajung acolo. Imi este frica de necunoscut, de haos, de incertitudine, iar noaptea ce urma le avea pe toate, din plin. Stam pe o banca in fata unui canal, infofolit in pardesiu, cu sapca trasa peste ochi si fumam, sperand ca localnicii ma vor confunda cu unul de-al lor, si nu isi vor da seama ca sunt un intrus. Un grup de oameni albi bogati tocmai lua cina pe un iaht, iar atunci cand au trecut prin fata mea mi-am bagat capul in guler, pentru ca nu eram bogat. Lebedele, in shimb nu au avut nimic de comentat. S-au mutat mai acana doar. Albii mi-au facut cu mana dar nu le-am raspuns. Cred ca erau francezii, pentru ca beau sampanie, iar asta fac de obicei francezii. Daca aveau vin probabil ca erau italieni.

Imi era si mie un pic sete. Am aruncat privirea catre un grup de copii anarhisti care consumau niste bere. In spatele meu, desfraul era in toi. Parea ca banca pe care sedeam era un punct de frontiera, intre lumea celor arisocrati si norodul multicolor, lumea celor care vin in acest oras in cautarea aventurii, in cautarea unei lumi noi. Oamenii care fug de ceva, cum eram si eu, oamenii care nu vor a-i cunoaste nimeni, oameni cu masti bizare, infricosatoare. M-am ridicat incet si m-am pierdut in multime. Nu mai era chip a ma recunoaste, pentru ca eram la fel ca ei: dinamic si nelinistit, excitat si periculos. Voiam doar sa merg, si cu cat mergeam mai mult, cu atat ajungeam mai departe, mai departe anxietatea mea, de bolile mele, de mintea mea desfigurata. Ma propiam mai mult de lumina, desi era noapte, si cu fiecare pas pe care il faceam cadeau din mine ganduri murdare, pacate si spaime, cum cade nororiul atunci cand bati pamantul cu bocancii.

Este de ajuns o plimbare prin cartierul rosu pentru a fi un om nou. Chiar si pentru cateva ore, esti un actor intr-un film nemaipomenit, si poti face orice, pentru ca totul este doar un rol. Nu asa sunt eu. Nu e nimic real, mi-am zis. E doar un rol. M-am oprit pentru cateva secunde, simtindu-ma privit. M-am uitat si eu in ochii ei nelinistiti. Ne despartea doar un geam. Mi-a zambit nespus de frumos, dar nu m-a chemat inauntru pentru ca stia ca nu voi veni. Parea plictisita si amara iar divanul rosu din spate era neatins. Pesemne ca nu prea avusese clienti. Un indian trecu pe langa mine fara sa imi zica nimic si intra inauntru, dar ea nu si-a luat privirea de la mine pana cand perdeaua de catifea nu a cazut. Mi-am aprins o noua tigara si am plecat mai departe. Parea ca sunt singurul care merge inaunte. Toti se duceau indarat. Doua japoneze se tineau de mana, insotite de un negru masiv, cu creasta rosie care le cara gentile, trei domni eleganti cu manecile suflecate se tineau de gat si cantau cu accent irlandez in timp ce un arab ce esarfa portocalie dansa pe langa dansii. Un politist tinerel cocheta cu o punkista mica si negricioasa. Avea o harta in mana, dar dupa cum radeau, ma indoiesc ca vorbeau de muzee. La un colt, doua nemtoaice batrane fumau iarba tamaduitoare, iar mirosul drogului se raspandea peste tot. Un negru m-a intrebat daca vreau cocaina dar nu i-am raspuns, si a plecat in graba, intrucat ochise un grup de pusti galagiosi. Nordici, cel mai probabil, dupa pletele blonde si tricourile cu motive fantastice. Parea ca toti oamenii aceia sunt adunati acolo pentru mine, pentru a vedea eu toata lumea intr-un singur oras, pe o singura strada, cu lumini ametitoare, o nebunie cromatica, inspaimantatoare pentru mine, dar nu si pentru cel ce eram atunci. Actorul.

Nu aveam unde sa ma duc. Nu aveam unde sa ajung. Eram la doua mii de kilometrii de casa. Asa ca am mers mai departe. Stiam unde a inceput totul, dar nu aveam habar unde se va termina. Si mai ales, cum. Podurile din fata semanau cu cele din spate ca atunci cand te afli intre doua oglinzi. Mi se parea un labirint in care am intrat cu buna stiinta si din care ma prefac ca vreau sa ies. Desi era intuneric, am vazut totul. Pictori si inchizitori, marinari si hoti, africani si europeni, emigranti, prostituate, burghezie, desfrau si renastere. Este un oras pierdut, care nu e de gasit pe nici o harta, un oras care palpaie in noapte ca un spectru, o aparitie imateriala, unde nu poti ajunge decat cu visul. Este un oras al viselor, asa ca mi-a dat si eu drumul la vise, iar cand m-am trezit, eram deja acasa.

Despre pizde si obiceiuri (2)

2008-08-12T01:00:00.000-07:00

Trecusera deja trei luni de la ultima noastra intalnire din piata Matache cand mi-am dat seama ca se intampla ceva ciudat. O tot visam pe marioneta noastra, despre care va scriam, in tot felul de scenarii si decoruri. Sa ne intelegem: activitatea mea cerebrala nu ia niciodata pauza. Ce nu termin in timpul zilei de gandit continui noaptea in somn. Mi-am dat seama de asta singur singurel pe la varsta de doisprezece ani cand m-am trezit ca mi-o iau la laba in somn. De fapt, m-a trezit un coleg ca eram in tabara. Ma rog. Ideea e ca nu ma opresc niciodata din gandit, motiv pentru care suspectez ca voi ajunge la Balaceanca mai devreme decat mi-am propus. In acest sens m-am imprietenit "accidental" cu doi brancardieri de acolo, in ideea ca sedera mea va fi mai placuta daca am pile. Sper sa nu demisioneze pana atunci. Sau sa devina si ei pacienti. Dar asta este alta poveste.
Problema este ca, desi o visez mereu nu o vad niciodata, ceea ce este lipsit de logica. Pentru ca ar trebui sa o vad ca sa pot sa o visez. Ceea ce nu se intampla. Si exact cand eram pe punctul de a inainta armistitiu si de a ma recunoaste invins in fata propie-mi instante am dezlegat misterul. Cum se intampla deseori, adevarul iese la iveala pe cai ocolitoare. Ma duceam la magazin sa imi iau de baut, ca orice putoare onorabila cand, incoltit de un sentiment de fericire, decid sa aduc un tribut naturi marete si inalt privirea catre soare. Adica ma uit in sus. Asta se intampla foarte rar, intrucat eu obisnuiesc sa ma plimb cu capul in pamant. Marturie sta o serie de cucuie dobandite in urma coliziunilor cu diferite obiecte pe care nu le vad cand merg. Si uitandu-ma de aceasta data in sus observ un panou publicitar. Imi este clar acum ca subconstientul meu l-a vazut mai demult, probabil chiar din prima zi de cand l-au instalat dar nu mi-am dat seama de asta. Panoul infatiseaza o pizda cracita pe un fotoliu de barosani, intr-o pozitie pseudo-provocatoare, cu un zambet de plastic si chilot tetra de firma cu curea. Este o reclama la un faimos club din bucuresti, si anume Banbu. M-am aparat de soare cu palma si m-am uitat mai bine. O stiam. Initial m-a indus in eroare faptul ca nu mai avea mustata, dar era ea, fara doar si poate. Era chiar ea. Cea care s-a lepadat se straiele muncitoresti si a trecut in lumea celor burghezi , vampiri misei cum i-ar fi numit tata Stalin, Dumnezeu sa-l ierte. Deci vampiroaica propovaduieste desfraul in panouri publicitare. Deduc imediat ca baroana o arde prin clubul respectiv. Nevoia ma impinge sa investighez si timp de pierdut nu e. Imi dau seama totusi ca nu voi fi primit in straiele mele de zi cu zi, chiar de ar fi sa apelez la tinuta festiva, adica un tricou primit gratis de la o firma de bere, singurul articol de imbracaminte din garderoba mea care nu miroase a cadavru transpirat. Noroc ca am vecini shukari cu t@lent. Din doi timp si trei miscari, sunt imbracat ca un clovn disco si sunt gata de plecare. dau cu pusculita de pamant si am si bani de taxi. Bag o sticla cu apa dulce pe sub maneca si un sandvis in buzunar, daca ma prinde foamea in timpul investigatiei si ies pe usa. Va tin la curent.

Despre munca (1)

2008-08-07T02:12:00.000-07:00

Cine nu este familiarizat cu termenul de team building nu a lucrat niciodata intr-o companie respectabila. Prin companie respectabila inteleg acea companie care si-a optimizat metodele de exploatare pana intr-acolo unde angajatul traieste deseori cu impresia ca i se face o favoare. Totul incepe cu cafea gratuita, continua apoi cu o masa de ping pong si se termina cu excursia in grup catre o destinatie prestabilita unde, conform dispozitiilor primite de la serviciu, salahorii se angajeaza in felurite practici menite sa intareasca relatiile dintre ei. Din start observam o asemanare suspicioasa intre team building si o excursie de scoala generala. Elevii sunt asezati doi cate doi in mijlocul de transport si sunt incurajati la dialog de catre diriginte, ca sa fie drumul mai placut. Odata ajunsi sunt repartizati in camere in functie de sex si statut in firma si li se da liberatea de a zburda. Desigur, supravegheati indeaproape. Eventualele relatii de natura sexuala ce ar putea aparea intre indivizi sunt profesionist interzise, intrucat e la mintea cocosului ca angajatul sedus si abandonat nu da randament si, in plus, se risca periclitarea echilibrului si asa fragil care exista in firma. De asemnea, in ceea ce priveste distractia, trebuie stabilite inca de la inceput reguli si norme precise, fara echivoc. Exemplul consumului de alcool este cat se poate de nimerit, cu mentiunea ca, spre deosebire de scoala generala, elevul se autocenzureaza, ca sa nu bata la ochi, intrucat regulamentul intrisec de ordie interioara precizeaza cu acuratete ca acela ce va sari calul va fi ostracizat. Astfel, pe cale cat se poate de naturala, apare o conduita a carei singura regula principala este aceasta: trebuie sa fiu mai putin beat decat cel mai beat. In asemena conditii, nu trebuie sa ne miram ca unii dintre angajati apeleaza la tactici intalnite mai degraba in taberele scolare: unul piteste pe sub maieu o sticluta de tarie si fuge cu ea in camera, altul o piteste dupa caloriferul din baie. Acolo in camera, dupa ce s-a dat stingerea, discutia poate continua, dar in surdina, pentru ca dirigentele nu este de acord cu asa ceva din doua motive: este posibil (desi putin probabil) ca angajatilor sa le vina idei daunatoare, si doi: nu se odihnesc corespunzator, ceea ce ne duce cu gandul la o alta idee intersanta. La fel cum in scoala generala, excursia era predestinata (cel putin in teorie) destinderii, pentru ca elevul sa dea ulterior rezultate mai bune, la fel team buldingul este destinat dezamorsarii angajatului. Dar totusi, intr-un scop util. Deci doi iepuri dintr-o lovitura. Cu alte cuvinte, desi angajatul isi vinde cu buna stiinta timpul sau angajatorului, acum angajatorul il obliga sa isi doneze si timpul liber, tot in folosul companiei. Deci de doua ori muie!

Despre pizde si obiceiuri (1)

2008-08-04T01:04:00.001-07:00

Cred ca sunt un om rau. Am intalnit o fosta concubina prin piata pe la Matache si in loc sa stea pe cacat, cum ii sade ei bine, reptila radea cu gura pana la urechi ca sa priceapa iapa ca e fericita. Eu sunt iapa. Din motive lesne de inteles, nu pot accepta asa ceva. Nu ca sunt iapa. Ca e ea fericita. Da las ca ma dumiresc eu din ce pricini ii vine ei a rade si ii tai macaroana. Pana una alta m-am multumit sa ii tai cauciucurile. Sa fi vazut pitipoanca cum tremura de nervi. M-am distrat atat de tare ca am si uitat sa platesc cafeaua pe care am savurat-o la cafeneaua de vizavi, de unde urmaream spectacolul. Cel mai misto e ca nici nu e masina ei. A gasit ea de cuviinta sa se combine cu un chiabur din ala care munceste cinstit. De fapt nici nu cred ca a fost alegerea ei. Din cate am inteles s-a tinut o licitatie. Cert este ca urmarile s-au vazut imediat, pe mai multe niveluri. A schimbat mai intai chilotii din obor cu Victoria's secret ( stiu asta pentru ca ii poarta cu eticheta scoasa din blugi), a schimbat scaunu de autobuz cu cel de Jeep, ceea ce inseamna ca eu o sa fac hemoroizi inaintea ei. Aici are ea avantaj. Mai apoi s-a lepadat de carciumile ordinare prin care o purtau saraci de genul meu si a inceput sa se poarte prin carciumi selecte, acolo unde sta de obicei lumea buna. In cele din urma, scarbavnica i-a castigat increderea boierului si a obtinut, probabil cu aceleasi metode prin care obtinea de la mine inghetata, o masina mica, rosie si frumoasa. Cum se poate intelege, sarlatanca odata upgradata e numai buna de omorat dusmanii. Pe mine nu prea ma impresioneaza, sa fiu sincer, ca stiu cum arata cand se caca. Aici am avantaj eu. Dar faptul ramane ca era fericita. Trebuie sa fac ceva in privinta asta. Va tin la curent